„DUMNEZEU, – zice Ioan Damaschin – l-a făcut pe om inocent, drept, lipsit de supărare, fără grijă, luminat cu toată virtutea, încărcat cu toate bunătățile, ca o a doua lume, microcosmos în macrocosmos, un alt înger închinător, compus, observatorul lumii văzute, inițiat în lumea spirituală, împăratul celor de pe pământ, condus de sus, pământesc și ceresc, vremelnic și nemuritor, văzut și spiritual, la mijloc între măreție și smerenie, ACELAȘI, DUH ȘI TRUP; DUH DIN PRICINA HARULUI, IAR TRUP DIN PRICINA MÂNDRIEI; DUH CA SĂ RĂMÂNĂ ȘI SĂ LAUDE PE BINEFACATOR; TRUP CA SĂ SUFERE ȘI, PRIN SUFERINȚĂ, SĂ-ȘI AMINTEASCĂ ȘI SĂ SE INSTRUIASCĂ ATUNCI CÂND SE MÂNDREȘTE CU MĂREȚIA. Animal condus aici, adică în viața prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinația către Dumnezeu. Se îndumnezeiește prin participarea la iluminarea dumnezeiască și nu prin transfigurarea sa în ființă dumnezeiască”. Sf. Ioan Damaschin : Dogmatica, p.99.
Ochiul se întoarce din cerul credinței spre realitatea pământului?
… frenezia cu care e îmbrățișată viața terestră
… umanism păgân?
iluzia proprii puteri?
omul, măsură a lucrurilor sale?
autonomia culturii?
desfacerea legăturii cu transcendentul?
insuficiența omului în fața destinului pe care nu îl poate controla și cârmui?