Impresii | Impressions, 1999 – 2001

Dr. Livia Drăgoi  –  Directorul Muzeului Naţional de Artă Cluj  –  2000:   

La numai  treizeci şi doi de ani, Claudiu Presecan este titularul unui palmares expoziţional redutabil, cu succes de public şi cu ecouri, fără excepţie favorabile în critica de artă, la fiecare dintre numeroasele, exemplar pregătite ieşiri ale sale din atelier. Încă de la expoziţia deschisă în urmă cu doi ani, pe care pictorul şi-o intitula, cu tandreţe polemică, „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”, critica de artă a sesizat, dincolo de caracterul exploziv al feeriilor sale cromatice şi dincolo de un anume spirit ludic al demersului, rigoarea unui program conceptual subiacent, vizînd asimilarea critică şi polemică a unor probleme specifice tradiţiei picturii româneşti de peisaj (ar fi interesantă, desigur, şi o lectură – în aceaşi cheie, a tuturor etapelor creaţiei lui Claudiu Presecan, creaţie structurată în cicluri distincte, doar aparent divergente, care decurg de fapt cooerent unele din altele, artistul reluînd-şi adîncind ceea ce simte că este important pentru dezvoltarea sa în coordonatele unei viziuni de esenţă postmodernă).

Obiectivul prioritar al celei mai recente etape a  acestui ambiţios program de creaţie, elaborat şi dezvoltat de Claudiu Presecan cu obstinaţie, este definit prin chiar titlul expoziţiei. Prin extensia şi prin aprofundarea scopurilor etapei anterioare, artistul analizează dintr-o perspectivă individuală pictura impresionistă, demers sensibil, cu consecinţe importante în planul propriei creaţii. Afirmarea şi negarea, în arta contemporană, a atitudinii impresioniste, este, de fapt, o dovadă a atracţiei permanente exercitată de această orientare, considerată, pe rînd, revoluţie cu repercusiuni de importanţă decisivă în devenirea artistică din secolul XX, ori, dimpotrivă, încheierea-spectaculoasă, dar încheiere, totuşi, a unei evoluţii artistice avînd ca nucleu un concept  ( mimesis-ul)  care, din perspectiva artei non- figurative, şi-ar fi epuizat definitiv actualitatea. Expoziţia acestei etape a creaţiei lui Claudiu Presecan dezvăluie un pictor fascinat de caracterul tainic, schimbător şi nesfîrşit al posibilităţiilor de a recepta unul şi acelaşi fragment din realitatea naturală, dar artistul depăşeşte condiţia actului spontan, ceea ce ni se propune imagistic provenind dintr-o subtilă îngemănare de observaţie sensibilă şi cultură vizuală, aplicate unor motive naturale încărcate ele însele de seve interioare. Pictorul pare a nu se mai teme că, renunţînd la atitudinea detaşată, uşor ironică sau autopersiflantă, va deveni vulnerabil. Regăseşte cu emoţie proaspătă, fără inhibiţii culturale, o natură vegetativă, mustind de seve şi se abandonează cu voluptate efectului clipei.

Se bucură de prospeţimea aerului şi de mîngîierea vîntului, de seninul cerului şi de străfulgerarea unei raze de lumină prin frunzişul mişcător al arborilor ori de jocul capricios al reflexelor pe oglinda transparentă şi mişcătoare a apei……În sărbătoarea acestei redescoperiri a naturii,  culoarea-lumină se impune în primul plan al interesului pictorului, devenind adevăratul erou al  imaginilor. Paleta se limitează deliberat la culorile primare-tonurile pure ale prismei,  al căror acord sonor este  potenţat de albul suportului şi de negruri contrastante. Proaspătă- umezită, parcă,  de vaporii de apă emanaţi de lacul îmbrăţişat de căldura soarelui, strălucitoare- asemeni unor pietre preţioase care au acaparat prodigios lumina în cristalele lor transparente, culoarea este pusă pe pînză cu gesturi largi, voluptuoase, care, încărcate de energie vitală săvîrşesc un veritabil ritual integrator în ritmurile naturale ale firii şi, deopotrivă,  în ritmurile dinamice proprii experienţei contemporane. Libertatea gestului energetic, asumată programatic de către un practician pasionat al expresionismului abstract,  conferă şi acestei etape a creaţiei lui Claudiu Presecan un gir al autenticităţii, în cadrele unei acuităţi şi ea  exacerbată programatic,  ca o marcă a limbajului propriu artei contemporane

Radu Vasile  –  Copenhaga  –  2001:

„Impresii, soarele răsărind…” este o parafrază dupa celebra lucrare cu același titlu a lui Claude Monet, lucrare care simbolizează nașterea conștiinței de sine a impresionismului artistic. Dar Levantul, în accepțiunea civilizației și culturii europene tradiționale semnifică spațiul spiritual al sensibilității orientale europene care își are rădăcinile în Peninsula Balcanică și istoria izvorînd de la Bizant. Expoziția acestor tineri artiști romani așezată sub acest generic are o dublă semnificație: redeșteptarea conștiintei originilor și levitatia solară prin care aceștia, cel putin în Romania, dupa 1989, se realiniază fenomenului artistic international.

Este vorba nu numai despre eliberarea artei tinerilor de vechile poncife comuniste și de aliniere la fenomenul artistic internațional contemporan, ci și de pătrunderea pe teritoriul unei libertăți noi și de asumarea unei spontaneități care devin criterii ale valorii estetice. Sedimentele vechiului invățămant academic sunt dizlocate și evacuate sub jetul puternic al expresivității senzoriale și al unei acuitați cromatice dezinhibate. Repertoriul formelor plastice se modifică la fel ca și procedeele picturale. Impresionismul originar este debordat de expresionism și spiritualitatea specifică marii lecții a lui Paul Klee. Dar impresia cea mai surprinzătoare este că această pictură, care are și moliciunea și scanteierea discretă a unor tapiserii (covoare romanești tradiționale) se re-orientează pe direcția artei europene prin impresionanta Poartă (nu cea otomană care stătea de strajă în Balcani) faurită de gruparea artiștilor nordici care a purtat denumirea „COBRA” (Copenhaga  -Bruxelles – Amsterdam) și, față de care tinerii artisti romani manifestă vii și deloc surprinzătoare afinități.

La Claudiu Presecan tradiția autohtonă este tratată într-o manieră ușor persiflantă, antrenînd, subtextual, o ironie benignă a discursului, o gravitate a reflecției care este mascată de un joc al indiferenței și dez-angajării, un discurs precipitat, dar colocvial, care ascunde raporturile polemice cu vechile mituri ale picturii de peisaj tradiționale. Există un hedonism cromatic (în sensul bun al cuvîntului) asumat într-o formulă tașistă în care raportul dintre formă și pata de culoare se inversează. „Greutatea compoziției” subliniată prin modulări grafice este contrabalansată de lirismul evanescent a unei maniere de „action painting”. Spațiul peisager, recompus în atelier, reiterează impresiile cromatice care i-au invadat retina și se transformă într-un joc voluptos în care adancimile și planurile transparente sunt într-un permanent dialog.

    Libertatea limbajului asumată constant ca un criteriu al apartenenței sale la arta contemporană, refuzul detaliului concret, extirparea componentei rustice a peisajului denotă citadinul evadat dintr-o Arcadie a cărei utopii sunt înlocuite cu valorile moderne ale Urbanului. Sensibilitatea sa proaspată rescrie temele vechi într-un limbaj contemporan, dar cu supunere conciliantă față de spatiul miraculos al universului balcanic si bizantin.”

Livia Dragoi, Ph.D. – Director of the National Museum of Art Cluj

(Foreword to the exhibition catalogue “Impression, Sunrise”, 2001 at The National Museum of Art Cluj)

Art critics have sensed the rigour of an underlying conceptual program, related to the critical and the polemic assimilation of certain specific matters of Romanian traditional landscape painting, beyond the explosive character of his chromatic fairy scenes and a certain ludicrous sense of approach, even since Presecan’s exhibition two years ago, which the painter entitled in a slightly polemic manner “On a heaven-like realm” (it would be interesting, of course, to analyse -in the same key- all Claudiu Presecan’s stages of creation, structured in distinct cycles, only seemingly divergent, but deriving in fact coherently one out of the other; the author resumes in a deep manner what he feels to be important for his development within a framework of an essentially post-modern vision).

The exhibition title itself defines the main objective of the most recent stage of this ambitious creation program, which is uncompromisingly elaborated and developed by Claudiu Presecan. The artist analyses the impressionist painting from an individual perspective, while he extends and goes thoroughly into the aims of the previous phase; it is a sensitive approach with important consequences for his own creation. Affirmation and denial of the impressionist attitude in contemporary art are, in fact, a permanent attraction for this orientation. It has been considered at first a revolution with repercussion of decisive importance in the artistic becoming of the 20th century or, on the contrary, the spectacular ending –an ending nevertheless – of an artistic evolution with a nucleus concept (the mimesis) which has definitively lost its actuality, from the non-figurative art perspective.

Claudiu Presecan’s exhibition of this creation phase reveals a painter fascinated by the hidden, chancing and endless character of the possibilities of intercepting one and the same fragment of natural reality; the artist surpasses the condition of the spontaneous act and the revealed images come from a subtle twinning between sensitive observation and visual culture, applied to certain natural motives charged with inner vigour. It looks like the painter is no longer afraid of becoming vulnerable, as he gives up the detached, slightly ironic or self-satirized attitude. He recaptures with fresh emotion a vegetative nature teeming with vigour, without any cultural inhibitions, and he delightfully abandons himself to the effect of the moment. He enjoys the air freshness and the caress of the wind, the blue sky and the light beam through the quivering foliage of the trees or the flighty game of the reflexes on the translucent and moving mirror of water… The light-colour becomes the centre plan of the painter’s interest, the real hero of the image, along with this nature rediscovery feast. The palette is deliberately limited to the pure prime-tones of the prism, while the acoustic harmony is enhanced by the whiteness of the support and the contrasting blacks. The colour seems fresh, even moist due to the water steams emanated from the lake embraced by the sun warmth, it is sparkling like precious stones which had remarkably seized the light within their transparent crystals; it covers the canvas in wide voluptuous gestures loaded with vital energy, which create a genuine rhythm integrated into those of natural being, as well as in the dynamic rhythms belonging to the contemporary experience.  An authentic endorsement, within the frames of a certain programmatically exacerbated acuteness is conferred to this stage of creation, as well, due to the freedom of the energetic gesture, programmatically assumed by a fanatic abstract impressionism practitioner, as a mark for a specific contemporary art language.

Radu Vasile, art critic, Copenhagen 2001:

“Impressions, rising sun…” is a paraphrase after the Claude Monet’s famous work with the same title, symbolising the birth of self-conscience in the artistic Impressionism. But the Levant, in the accept of European

traditional culture and civilisation signifies the spiritual space of the European oriental sensitivity with roots in Balkan Peninsula and the history springing from Byzance. The exhibition of these young Romanian artists laying under this generic has a double signification: the re-waking of origins conscience and the solar levitation by which those, at least in Romania after 1989, take back their places in the lines of the international artistic phenomenon.

It is not only about the escape of young artists’ art from ancient communist stereotypes and the lining within the contemporary international artistic phenomenon, but also about the entrance on the territory of a new kind of freedom and the assuming of a certain spontaneity that become criteria of artistic value. The sediments of old academic education are dislocated and evacuated under the forte jet of the sensorial expressiveness and of a dis-inhibited chromatic acuity. The repertoire of plastic forms modifies as the pictorial procedures. The original impressionism is exulted by expressionism and the spirituality specific to the great lesson of Paul Klee. But the most surprising impressions is the fact this painting, possessing also the softness and discrete sparkling of tapestries (Romanian traditional carpets) is re-oriented on the European art direction by the impressing Gate (not the Turk one guarding the Balkans) made by the group of Nordic artists named “Cobra” (Copenhagen, Brussels, Amsterdam) that has become for young Romanian artists a manifestation of live and not surprising affinity (…)

For Claudiu Presecan, the native tradition is treated in a slightly bantering manner, entraining, sub-textually, a benign irony of the discourse, a gravity of the reflection masked by a game of indifference and giving back engagement, in a precipitated but colloquial discourse which hides the polemic reports with ancient myths of traditional landscape painting. There is a chromatic hedonism (in the good sense of the word) assumed in a tashist formula where the report between form and colour stain inverse.

“Composition weight” underlined by graphic modulations is counterbalanced by the evanescent lyricism of a “action painting” manner. The landscaping space, re-composed in the workshop, re-iterates the chromatic impressions invading his retina and transform into a voluptuous game where the depths and transparent plans are kept in a permanent dialogue. The language freedom assumed constantly as a criterion of his appertaining to contemporary art, the refuse of concrete detail, the extirpation of rustic composition of the landscape prove the townsman evading from an Arcadia whose utopias are replaced by the modern value of the Urban. His fresh sensitivity writes again the old themes in a contemporary language, but with a conciliating submission towards the marvellous space of Balkan and Byzantine universe.