Vița de vie | The Wine, 1996

Ramona Novicov  –  critic de artă  –  prefaţă la catalogul expoziţiei “Viţa de Vie” – 1996:

“Via face vin, vinul produce beţie, iar beţia extaz. Prin urmare şi raţiunea activă, care este via, cultivată prin virtuţi, naşte cunoştinţa; iar cunoştinţa, extazul fericit care scoate mintea din legatură cu simţirea.”

Sf. Maxim Mărturisitorul – răspunsuri către Talasie

     Pictura: suprafaţa ecran. Loc al proiecţiei, primeşte energia gestului; acesta se arcuieste şi se roteste in văzduh, numind nevăzut în spaţiu virtualitatea unei forme anume. Gestul ce captează forma se desfăşoară în faţa pânzei; umbra acestui dans invoalt, seducator, are culorile prismei pure, arzătoare, imateriale, negrul însuşi devine catifelat şi blând.

Culoarea ca proiecţie a formei,

Vinul ca proiecţie a viei si teascului,

Fiinţa ca proiecţie a duhului,

Văzutul ca proiecţie a “nevăzutului”

     Iar dacă doar proiecţia, o umbră deci, e atât de intens strălucitoare, cum poate fi forma nenumită, presimţită doar, aflată în intervalul dintre suprafaţa imaginii şi privire? Cum arată via din care se tescuieşte, acum şi pururi, vinul? Cât de intens străluceşte ea în lumina albă a facerii? Ca şi cum Trupul Ei nevăzut ar fi prisma suspendată ce aruncă culorile curcubeului pe suprafata pânzei.

     Claudiu pictează ca acei lucrători ce tescuiesc vinul fără să atingă via. Un fel de a picta fără să atingă modelul tainic; el doar îl dezmiardă, îl impodobeşte, îl roteşte, îl invăluie, îl chiamă. Aşa încât pictura lui devine un fel de a tăcea despre cele mult-strălucitoare, pentru a putea rosti pe faţă, liber şi cu bucurie, despre duhul lor, despre lumina umbrei lor miraculoase, reale, tangibile, euharistice, despre “extazul fericit care scoate mintea din legatură cu simţirea”.

     În mod firesc, linia şi culoarea devin echivalente, căci sunt proiecţia unui singur gest, a unei singure credinţe, dansul lor extatic constituie însuşi corpul imaginii, un corp imponderabil însă, trăind cu adevărat doar ca tipar,  reflex şi amintire a modelului divin, cel ce le justifică existenţa.

     Astfel te poţi îmbăta de bucuria prezenţei lui strălucitoare şi vii, îl poţi picta în mii de feluri fără să limitezi prin numire, fericit doar la gindul ca “via face vin, vinul beţie, iar beţia extaz…”.

Ramona Terdic Novicoc  –  critic de artă  –  TRIBUNA nr.12  –  1996:

CLAUDIU PRESECAN: “Vița de vie”

“Grădina Raiului” – “Scara lui Iacob” – “Vița de Vie”, sunt stațiile unui parcurs artistic desfășurat într-un interval de 2 ani: 1994 – examen de licență: “Grădina Raiului”, 1995 – examen final masterat: “Scara lui Iacob”, 1996- expoziție personală “Vița de Vie”. La acestea din urmă fac referire rîndurile ce urmează, pentru că ea înseamnă un prim moment de sinteză pe deplin împlinit, în drumul artistic pe care s-a angajat tînărul pictor. Seria anterioară a “Scării lui Iacob” își dezvăluie deplina semnificație abia din perspectiva actualei expoziții. “Scara nu mai este doar premonitorie, ci devine punte, cale de acces între doua lumi esențiale: Grădina adamică și Grădina hristică. Tot ce era promisiune, presentiment, pregătire, căutare întrupată în scriitură, rotindu-se deja în jurul unei teme cheie: Isus cu Vița, cel din icoana populară pe sticlă, și-a găsit locul și sensul în seria de acum a “Viței de Vie”. Textul filocalic ales anume de Claudiu, care susține și orientează întreaga imagistică, este un fragment din “Răspunsurile către Talasie” ale Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Textul spune : “Via face vin, vinul betie, betia extaz…” Desigur, din perspectiva hristologică, știm prea bine cine e Via și ce înseamnă Vinul. Ei! Dar acum interesul este centrat asupra mijloacelor plastice care pot să însuflețească cu adevărat textele biblice sau ale sfinților Părinți. Cum poate fi depășit, prin limbaj artistic modern, primul prag de lectură, cel ilustrativ, descriptiv, tautologic? sau cel pietist? cum poate fi evitată plictiseala, dulcegăria sau blasfemia, deci degradarea simbolului? Unul dintre răspunsurile cele mai clar articulate îl oferă, exemplar, pictura lui Claudiu Presecan.

Începînd cu “Scara”, limbajul său artistic se încarcă cu un pathos neobișnuit, asemănător celui din icoanele pe sticlă, pe care sensibilitatea lui Claudiu le-a asimilat firesc în universul său imaginativ.  Echivalența și încărcătura plastică, linia și cîmpul de culoare se învolburează pe trasee sinuoase, devenind “cîrcei” fremătători, îmbătați de lumină, ce fac efortul de a “agăța” tot ce gravitează în preajmă. Ei ies din imaginea delimitată convențional, se răspîndesc dincolo de ea, pe lemnul ramei și mai departe. În seria “Viței de Vie”, mișcarea anterioară, excentrică, impetuoasă, avidă de spațiu, se împlinește, găsindu-și propriul echilibru interior.

Respirația ei calmă se așterne peste tot și toate, sărbătorește. Prin extazul fericit tîlcuit de Sf.Maxim Mărturisitorul, ce cuprinde linia, gestul și culoarea, imaginea picturală devine pragul prin care se poate face “saltul” dincolo de ea. Inflăcărarea ductului colorat prinde în dansul ei întreaga aparență derizorie a cotidianului, colajul-grund al ziarelor nu semnifică recursul la instrumentul dadaist, ci precizează termenii artei cu realitatea.

    Pentru un pictor ca și Claudiu, întotdeauna va cîștiga realitatea vizionară, liberă de condiționări și compromisuri, pentru că, pentru el, a picta inseamnă a mărturisi iar verbul care îi legitimează de pe acum creația nu este a face, ci a fi. De aici se naște forța euharistică a actului său plăsmuitor, asezat nu doar “sub lege, ci și sub har”!

Ramona Terdic Novicov, Art critic – Foreword to the exhibition catalogue “ The Wine” – 1996

“Vine makes wine, wine leads to drunkenness and drunkenness to extasy. Therefore the active reason, that is, the vine, cultivated through virtues, gives birth to conscience; and conscience to the oyful extasy, which takes the mind out from its link with feeling.”

St. Maxim The Confessor – answer to Talasie.

The painting: screen-surface and place of projection receives the energy of gesture; gesture bends and rotates in the air, naming, unseen, in space the virtuality of a certain form. The gesture which attracts the form is developing in front of the canvas; the shadow of this valted, seducing danse has the colours of the prism: pure, burning, immaterial; even black becomes soft and tender…

Colour as a projection of form,

wine as a projection of vine,

the being as projection of the spirit,

the seen as a projection of the “unseen”

and if only the projection, a mere shadow, is os intensly shining, how can the unnamed, premonitory form situated within the space between the surface-image and the look be? How intensely does it shine in the white light of the genesis? As if the unseen Body was the prism suspended which casts the colour of the rainbow on the surface of the canvas.

Claudiu resembles those workers who press the grapes to make wine without touching the vine. He has a way of painting without touching the secret model; he merely caresses, enabellishes, rotates, envelopes and calls it. Thus his painting becomes a mode of being silent joyfully about their spirit, about the light of their miraculous, real, visible and eucharistic shadow, about “the joyful extasy which takes the mind out from its link with feeling”.

Naturally, line and colour become equal, for they are the projection of a sole gesture and faith; their extatic danse creates thevery body of the image, imponderable and living in reality only as pattern, Reflex and memory of the divine model, the one that justifies their existence.

Thus, you can become drunk with the joy of its lively and shiny presence, you can paint the model in a thousand ways without naming it, happy with the throught that “vine makes wine, wine leads to drunknness and drunknness to extasy…”